Demența ei, demența lui... pag.2

Aduce cu meticulozitate ceaşca, de farfurie apucată, la poziţia „perfectă” pentru a putea lua laptele condensat. Odată apucat de urechiuşă o scutură bine de zici că acuma vrea s-o facă smântână iar pe urmă o prinde şi cu mâna stângă într-un ritual foarte meticulos de desfacere a acesteia în timp ce-şi şoptea că nu ş-o va ierta de o varsă pe el. Odată eliberat laptele, se pune să-l verse în ceaşca care era mult prea mare pentru a mai şi avea spuma subţire, degajată de tăria cafelei din aceasta. Bineînţeles că răbdarea i se epuizase din clipa în care realizase că avea cafea sub nas aşa că prin brusca vărsare a laptelui un strop de cafea evadează din cană şi murdăreşte şervetul de sub ea. Stropul este perfect absorbit şi astfel distribuit într-o pată fusiformă pe o jumătate de talpă a cafelei. Următoarele în ritualul de pregătire a cafelei erau cele două plicuri a câte 2g de zahăr alb. Acestea sunt pe urmă apucate de un capăt de-odată şi scuturate la fel de frenetic precum doza de lapte. Odată satisfăcut de tasarea zahărului în jumătăţile inferioare a plicurilor se pune de rupe instantaneu capetele apucate şi parcă din aceeaşi mişcare le şi goleşte în cafea. Împătură plicurile goale ca pe nişte rufe proaspăt spălate şi le înghesuie în dozatorul de lapte, care mai apoi este plasat exact unde a fost găsit. E nebun, e un geniu dement în aceste clipe. Buzele îi tremură în timp ce mirosul cafelei îi provoacă un răspuns pavlovian de salivare intensă. Ochii îi sunt larg-căscaţi pe conţinutul cafelei de parcă nu-i vine să creadă că ajuns şi la această clipă şi de parcă ştie de gustul afrodiziac al cafelei de urmează să-i excite fiecare papilă gustativă. Toată ziua a aşteptat acest moment. Este pe cale să explodeze dacă nu adulmecă din cafea şi totuşi, ceva îl opreşte. Ochii îi sunt aţintiţi telefonului acuma, care se zbate în mod silenţios să-i atragă atenţia asupra unui apel. Bricheta de pe acesta e pe cale să cadă când el îşi îndreaptă toată concertarea pe determinarea apelantului. Odată realizat că e în interes de serviciu un milion de scenarii îi trec prin cap ca răspuns la „oare ce-o mai fi acuma?!” rostit în şoaptă, suficient de încet pentru ca muzica să nu permită nici celui mai apropiat suflet să audă asta. Infinit de leneşă îi este mişcarea mâinii care apucă telefonul şi-l duce la urechea stângă. Răspunsul e total deplasat pentru ora asta:
- Andrei!
- Salut! Mihai. Am nevoie de opinia ta cu privire la e-mail-ul ce l-ai citit de-o oră. Am văzut confirmarea de citire dar nu am nici un răspuns de la tine.
- Ce răspuns mai era de dat, Mihaie; când e gata ţi-l trimit şi gata. Sper că nu te aşteptai acuma să mă găseşti la birou, stresat pe tema asta.
- În cazul tău nimic nu m-ar fi surprins. Bine, atunci o lăsăm pe mâine.
- Desigur, până la prânz le ai în inbox. Te salut!
- Mulţumesc şi scuze de deranj. Pa.

„Am să înnebunesc cu ocazia asta! Cât de sătul pot să fiu de faptul că toţi ştiu să ceară toate lucrurile să fie gata pe ieri?!”. Lasă telefonul jos care e pe cale să se trântească de masă. Zgomotul produs este acoperit de oftatul bleg al său, care acum apucă linguriţa de inox de pe farfuria ceştii fără ca el să fie măcar atent la ce face. Odată întoarsă privirea către cafea îşi găseşte reflexia de pe linguriţă. Faţa lui lunguiaţă era şi mai lungă, expunându-i barba rară, de-o săptămână nerasă. Cearcănele îi erau de un cafeniu de un deget sub ochi. Era mult prea evident că e obosit. Se opreşte puţin şi se analizează spunându-şi că părul îi stă inexplicabil, uşor amuzat de cele gândite. Totul era la fel, ca de obicei, ca în oricare zi, nimic deosebit pentru el, nimic ce merita atenţie din punctul lui de vedere. Atâta timp cât e cu cafeaua în faţă era intangibil, irezistibil şi total nepăsător. La un moment dat aruncă linguriţa în ceaşcă şi iarăşi ia telefonul în mână. Agenda lui afurisită trebuia completată pe a doua zi cu un nouă sarcină. Odată deschisă rămâne stupefiat că e vineri, 4.iunie.2010... „Deci încă o sâmbătă dusă pe apa Sâmbetei, ehehe, asta-i bună...” După o serie de operaţii mult prea complicate pentru a le mai gândii, care oricum vin de la sine, noua înregistrare a agendei este salvată pe ziua următoare, iar acuma mâna dreaptă ridică cana cu cafea şi o duce la buze, de-odată ce mâna stângă aşează telefonul şi ochii i se închid ducându-l într-un tărâm al ignoranţei momentane. „iarăşi am uitat s-o amestec...”

Versurile îi sunt cunoscute, adoră melodia pentru că-i aduce aminte de ceea ce a trecut şi de ceea ce nu avea să i se mai întâmple niciodată. „O relaţie aiurea pe viaţă!” era motto-ul ei de după fostul. Revine din instantaneea transă şi îl zăreşte din nou. Era gâbit la aceeaşi masă, prima de la intrare. O masă pătrată, de lemn masiv, puternic băiţuită îi sprijinea veşnica cafea, telefonul şi imensa scrumieră care ascundea de după ea pachetul de Parliament şi bricheta de un roz hazliu. Se încumetă să nu-l mai judece realizând că probabil avuse iarăşi o săptămână groaznică la lucru şi că totuşi a ajuns cu atât mai devreme decât ea la întâlnire. Cu inima tulburată deja de prezenţa lui precum şi de muzica din surdină se îndreaptă uşor înspre el, încercând parcă să-l surprindă. Poate şi reuşea dacă podeaua de piatră cubică din granit nu i-ar fi amplificat atât de tare zgomotul tocurilor ce le purtase. După nici doi paşi înspre el deja era la jumătatea drumului când văzuse că scrumiera conţinea un pachet de ţigări ilizibil de mototolit. „Totuşi cât de devreme a ajuns?! Sper că nu a fumat atâta într-o jumătate de oră că-l strâng de gât!” În secunda în care ei i-a luat să facă aceşti doi paşi el îşi întoarce privirea şi o zăreşte... privirea i se luminează şi începe să se trezească un zâmbet pe buzele lui. „Jur că-l iubesc pentru momentele în care face asta...”

Ce ne face să supraviețuim?

Și eu care credeam că toate sunt bune și ordonate în viața de zi-cu-zi, mare mi-a mai fost surprinderea când am aflat ce mă face defapt să continui în maniera în care o fac acuma, dar asta vreau să las pe voi, cititorii mei, să apreciați ca fiind o concluzie corectă sau nu.

Ceea ce e relevant în acest moment este că am intrat și eu, ca tot plictisitul, pe „mess”, cum le place metrosexualilor de 12-26ani s-o spună, ca să dau peste un simplu contact online. Acest contact este de o tristețe impunătoare, cel puțin pentru mine, care a reușit să regăsească echilibru în viață datorită faptului că a arătat degetul mijlociu persoanei care o controla și a rămas în Franța cu vre-o jumătate de an mai mult decât era „determinată” s-o facă. Între timp toate bucățile haotice a puzzel-ului vieții ei au căzut să formeze din nou o imagine a unei scene industriale și a reflexi tranchilizante a acesteia pe apa unui lac sidef, deci cu alte cuvinte „e ok” din nou. Eu am întâlnit această persoană ca o metodă ieftină de a face o ieșire din casă, undeva în iarnă, când într-un moment de maximă plictiseală și impulsivitate am făcut 200km cu noaptea în cap ca să beau o cafea cu ea și ca să ne cunoaștem. După ce am realizat că nu sunt lipsit de speranță și că sunt persoane mult mai triste la suflet decât mine mi-am propus s-o fac să zâmbească, iar după o lungă cafea cu niște hohote de râs mi-am luat rămas-bun și precum am intrat în viața ei am și dipărut în întunecimea acelei nopți.

Acum revenind la prezent, după o tăcere de vre-o 4 luni o regăsesc online, ca să aflu că a avut loc nunta fratelui, că totul e relativ în regulă pentru ea și că se bucură că tot nebun am rămas. Toată povestea asta m-a făcut să ajung la concluzia că supraviețuirea mea mă face un masochist... muhahaha... e frumos cum viața permite să faci tot ceea ce dorești dar condiționează participanții...

Demența ei, demența lui... pag.1

Intrarea se face printr-o uşă la nivelul străzii, o uşă mult prea mare pentru o intrare atât de abruptă şi atât de dificilă. Odată deschisă uşa se aşterne brusc nişte trepte la fel de imposibile precum uşa, iar făcuţi primii doi paşi zumzetul străzii dispare uşor. Un fir de fum se ridică până la nivelul genunchiului când a 5-a treaptă este atinsă, iar lumina mult prea domolă o împiedică să-l vadă. Fumul e precum o ceaţă pentru ochii ei de un albastru azuriu, mult prea insensibili la obscurul interiorului. Se opreşte, îşi acordă timp să gândească, graba de până aici o face să simtă nevoia de a-şi trage suflarea în timp ce îşi caută doritul gândului. Muzica o cuprinde, iar undeva în colţul ochiului îl zăreşte. Timpul se dilată la infinit. Tresare într-o clipă de maximă realizare a faptului că el o aşteaptă, o aşteaptă de ceva vreme deja, a umplut încăperea cu fumul gros de ţigară de când o tot aşteaptă. Îşi mai verifică odată ceasul. A întârziat doar 4minute... "îl urăsc pentru cât poate să fumeze în absenţa mea..." - e a doi-lea gând în timp ce muzica o cuprinde şi mai adânc...

„Face up, make your stand
And realize you're living in the golden years
Too much time on my hands, I got you on my mind
Can't ease this pain, so easily, when you can't find the words to say
It's hard to make it through another day...”
(Iron Maiden - Wasted Years)

E mult prea devreme pentru el, dar a ajuns, unde era sa fie, oricum... nu are ce face oriunde ar fi... se coboară încet pe trepte, încercând să aleagă deja o masă. „E gol, ce mai surpriză, frate!”... odată ajuns la nivel se îndreaptă în stânga unde prima masă i se pare la fel de interesant ca oricare altul. Se aşează, aruncându-şi leneş geaca care o ţinea cu un deget în spate, de când plecase de la job. Era mult prea cald pentru geacă, dar ziua a început devreme, când încă bruma era cristalină pe frunzişuri...

„Îs foooarte curios care-o mai fi azi pe tură... mmm, e tot ea... sunt curios cu cât o plătesc şi pe asta, jur că e aici non-stop?!”

- Ciao, cu ce te servesc? - O cafea dublă cu lapte şi cola pe lămâie, te rog.

Odată întoarsă chelneriţa, încă o întrebare, cu jumătate de gură, i se aruncă de parcă încă tot mai aştepta comandă: - Şi un pachet de Parliament lung, se poate?

- Desigur! „Jur că în fiecare zi cere exact aceleaşi lucru; sper că nu are de gând să zacă acolo 3 ore degeaba pe o comandă de 15RON... ce Dumnezeu, ăsta nu are casă?! Şi mai e şi singur zi-de zi, nici nu ştiu ce să-i fac... îmi aduce aminte de un câine maidanez...”

Îşi scoate telefonul din teaca de piele şi caută agenda urmărind, de asemenea, că mai are 45 de minute bune de aşteptat până să ajungă ea... „în sfârşit îşi are rost aşteptarea” şi cu gândul acesta în minte deja caută pachetul de ţigări... se aşează alungit pe băncuţa rigidă, alunecând sub masă cu picioarele întinse doar ca să-şi poată scoate bricheta de pe fundul buzunarului, în timp ce îşi şopteşte nişte înjurături pentru imposibilitatea de găsii un lucru atât de banal şi totuşi atât de indispensabil în propriu-şi blug. Revenind în capul oaselor la masă, se afundă în „afurisita” de agendă, cum îi place s-o caracterizeze mereu în gând şi se aşterne instantaneu cu gândul peste nişte câmpi care nu ţin deloc de rostul lui, cel puţin nu acolo şi nu atunci. La un moment dat se trezeşte deranjat de chelneriţă, cu bricheta în mâna stângă şi ţigara neaprinsă, sudată de buza inferioară. Îşi ridică coatele de pe masă ca să-i facă loc şi se uită nedumerit la ceea ce primeşte într-un mod foarte meticulos aranjat în faţa lui. Odată satisfăcută comanda, se repede să-şi aşeze telefonul, să lase bricheta exact peste acesta şi să ducă ţigara în scrumieră, aşa neaprinsă cum era „Şi înnebunesc de nu adulmec, în momentul ăsta din ceafa asta afurisită!... ‘nezo s-o tragă de ţigară!!! Doare ca naiba s-o ducă!” - uitase că se lipise filtrul de buze...

Cât de dementă e perversiunea?

Cine și când a dat peste o persoană în viața lui pentru prima dată, care a lăsat într-adevăr pentru prima oară o urmă, o dâră a conștienței existențiale, suficient de proeminentă încât din acel moment ceva se schimbă chiar în esența caracterului victimei? Pentru mine asta a fost acuz 3ani când am dat peste cea mai impunătoare, agasantă, deschisă și totuș foarte parvenită persoană pe care nici măcar nu mi-am imaginat vre-odată că poate să fie sprijinită de constanta universului existențial și perceptibil.

Partea cea mai nasoală este că mă reîntâlnesc cu ea zi de zi, chiar și în weekend-uri câte-odată, iar cea mai tare parte a demenței mele este că nu sunt sigur cum aș putea să exist în starea în care sunt în absența acestei persoane de care vă vorbesc!

Să fie oare dragoste? Sincer, sper că nu pentru că atunci am pus-o în atâtea feluri că nici nu vreau să mă pun să le înșir.

Să fie ură?! Probabil și foarte posibil dar nu de către mine.

Să fie atașament părintesc, o ocrotire nedorită? Categoric nu! God, NO!! Hell NO, even!!!

Oare o fi o necesitate ascunsă în suflețelul meu masochist?! Hm... aici nu mai dau nici un răspuns... cine vrea să știe asta ar trebui să fie la fel de dement ca mine ca s-o înțeleagă... iar un număr de telefon nu cred că ar strica din moment ce nimic nu poate exprima acest răspuns decât o voce... una disperată :D

Deci, cine se încumetă să ghicească ce zi am avut eu azi, iar și mai bine ar fi ca cineva să ghicească despre cine anume vorbesc... asta chiar ar fi demențial!