Ce ne face să supraviețuim?

Și eu care credeam că toate sunt bune și ordonate în viața de zi-cu-zi, mare mi-a mai fost surprinderea când am aflat ce mă face defapt să continui în maniera în care o fac acuma, dar asta vreau să las pe voi, cititorii mei, să apreciați ca fiind o concluzie corectă sau nu.

Ceea ce e relevant în acest moment este că am intrat și eu, ca tot plictisitul, pe „mess”, cum le place metrosexualilor de 12-26ani s-o spună, ca să dau peste un simplu contact online. Acest contact este de o tristețe impunătoare, cel puțin pentru mine, care a reușit să regăsească echilibru în viață datorită faptului că a arătat degetul mijlociu persoanei care o controla și a rămas în Franța cu vre-o jumătate de an mai mult decât era „determinată” s-o facă. Între timp toate bucățile haotice a puzzel-ului vieții ei au căzut să formeze din nou o imagine a unei scene industriale și a reflexi tranchilizante a acesteia pe apa unui lac sidef, deci cu alte cuvinte „e ok” din nou. Eu am întâlnit această persoană ca o metodă ieftină de a face o ieșire din casă, undeva în iarnă, când într-un moment de maximă plictiseală și impulsivitate am făcut 200km cu noaptea în cap ca să beau o cafea cu ea și ca să ne cunoaștem. După ce am realizat că nu sunt lipsit de speranță și că sunt persoane mult mai triste la suflet decât mine mi-am propus s-o fac să zâmbească, iar după o lungă cafea cu niște hohote de râs mi-am luat rămas-bun și precum am intrat în viața ei am și dipărut în întunecimea acelei nopți.

Acum revenind la prezent, după o tăcere de vre-o 4 luni o regăsesc online, ca să aflu că a avut loc nunta fratelui, că totul e relativ în regulă pentru ea și că se bucură că tot nebun am rămas. Toată povestea asta m-a făcut să ajung la concluzia că supraviețuirea mea mă face un masochist... muhahaha... e frumos cum viața permite să faci tot ceea ce dorești dar condiționează participanții...

Cât de dementă e perversiunea?

Cine și când a dat peste o persoană în viața lui pentru prima dată, care a lăsat într-adevăr pentru prima oară o urmă, o dâră a conștienței existențiale, suficient de proeminentă încât din acel moment ceva se schimbă chiar în esența caracterului victimei? Pentru mine asta a fost acuz 3ani când am dat peste cea mai impunătoare, agasantă, deschisă și totuș foarte parvenită persoană pe care nici măcar nu mi-am imaginat vre-odată că poate să fie sprijinită de constanta universului existențial și perceptibil.

Partea cea mai nasoală este că mă reîntâlnesc cu ea zi de zi, chiar și în weekend-uri câte-odată, iar cea mai tare parte a demenței mele este că nu sunt sigur cum aș putea să exist în starea în care sunt în absența acestei persoane de care vă vorbesc!

Să fie oare dragoste? Sincer, sper că nu pentru că atunci am pus-o în atâtea feluri că nici nu vreau să mă pun să le înșir.

Să fie ură?! Probabil și foarte posibil dar nu de către mine.

Să fie atașament părintesc, o ocrotire nedorită? Categoric nu! God, NO!! Hell NO, even!!!

Oare o fi o necesitate ascunsă în suflețelul meu masochist?! Hm... aici nu mai dau nici un răspuns... cine vrea să știe asta ar trebui să fie la fel de dement ca mine ca s-o înțeleagă... iar un număr de telefon nu cred că ar strica din moment ce nimic nu poate exprima acest răspuns decât o voce... una disperată :D

Deci, cine se încumetă să ghicească ce zi am avut eu azi, iar și mai bine ar fi ca cineva să ghicească despre cine anume vorbesc... asta chiar ar fi demențial!