Demența ei, demența lui... pag.1

Intrarea se face printr-o uşă la nivelul străzii, o uşă mult prea mare pentru o intrare atât de abruptă şi atât de dificilă. Odată deschisă uşa se aşterne brusc nişte trepte la fel de imposibile precum uşa, iar făcuţi primii doi paşi zumzetul străzii dispare uşor. Un fir de fum se ridică până la nivelul genunchiului când a 5-a treaptă este atinsă, iar lumina mult prea domolă o împiedică să-l vadă. Fumul e precum o ceaţă pentru ochii ei de un albastru azuriu, mult prea insensibili la obscurul interiorului. Se opreşte, îşi acordă timp să gândească, graba de până aici o face să simtă nevoia de a-şi trage suflarea în timp ce îşi caută doritul gândului. Muzica o cuprinde, iar undeva în colţul ochiului îl zăreşte. Timpul se dilată la infinit. Tresare într-o clipă de maximă realizare a faptului că el o aşteaptă, o aşteaptă de ceva vreme deja, a umplut încăperea cu fumul gros de ţigară de când o tot aşteaptă. Îşi mai verifică odată ceasul. A întârziat doar 4minute... "îl urăsc pentru cât poate să fumeze în absenţa mea..." - e a doi-lea gând în timp ce muzica o cuprinde şi mai adânc...

„Face up, make your stand
And realize you're living in the golden years
Too much time on my hands, I got you on my mind
Can't ease this pain, so easily, when you can't find the words to say
It's hard to make it through another day...”
(Iron Maiden - Wasted Years)

E mult prea devreme pentru el, dar a ajuns, unde era sa fie, oricum... nu are ce face oriunde ar fi... se coboară încet pe trepte, încercând să aleagă deja o masă. „E gol, ce mai surpriză, frate!”... odată ajuns la nivel se îndreaptă în stânga unde prima masă i se pare la fel de interesant ca oricare altul. Se aşează, aruncându-şi leneş geaca care o ţinea cu un deget în spate, de când plecase de la job. Era mult prea cald pentru geacă, dar ziua a început devreme, când încă bruma era cristalină pe frunzişuri...

„Îs foooarte curios care-o mai fi azi pe tură... mmm, e tot ea... sunt curios cu cât o plătesc şi pe asta, jur că e aici non-stop?!”

- Ciao, cu ce te servesc? - O cafea dublă cu lapte şi cola pe lămâie, te rog.

Odată întoarsă chelneriţa, încă o întrebare, cu jumătate de gură, i se aruncă de parcă încă tot mai aştepta comandă: - Şi un pachet de Parliament lung, se poate?

- Desigur! „Jur că în fiecare zi cere exact aceleaşi lucru; sper că nu are de gând să zacă acolo 3 ore degeaba pe o comandă de 15RON... ce Dumnezeu, ăsta nu are casă?! Şi mai e şi singur zi-de zi, nici nu ştiu ce să-i fac... îmi aduce aminte de un câine maidanez...”

Îşi scoate telefonul din teaca de piele şi caută agenda urmărind, de asemenea, că mai are 45 de minute bune de aşteptat până să ajungă ea... „în sfârşit îşi are rost aşteptarea” şi cu gândul acesta în minte deja caută pachetul de ţigări... se aşează alungit pe băncuţa rigidă, alunecând sub masă cu picioarele întinse doar ca să-şi poată scoate bricheta de pe fundul buzunarului, în timp ce îşi şopteşte nişte înjurături pentru imposibilitatea de găsii un lucru atât de banal şi totuşi atât de indispensabil în propriu-şi blug. Revenind în capul oaselor la masă, se afundă în „afurisita” de agendă, cum îi place s-o caracterizeze mereu în gând şi se aşterne instantaneu cu gândul peste nişte câmpi care nu ţin deloc de rostul lui, cel puţin nu acolo şi nu atunci. La un moment dat se trezeşte deranjat de chelneriţă, cu bricheta în mâna stângă şi ţigara neaprinsă, sudată de buza inferioară. Îşi ridică coatele de pe masă ca să-i facă loc şi se uită nedumerit la ceea ce primeşte într-un mod foarte meticulos aranjat în faţa lui. Odată satisfăcută comanda, se repede să-şi aşeze telefonul, să lase bricheta exact peste acesta şi să ducă ţigara în scrumieră, aşa neaprinsă cum era „Şi înnebunesc de nu adulmec, în momentul ăsta din ceafa asta afurisită!... ‘nezo s-o tragă de ţigară!!! Doare ca naiba s-o ducă!” - uitase că se lipise filtrul de buze...