Demența ei, demența lui... pag.2

Aduce cu meticulozitate ceaşca, de farfurie apucată, la poziţia „perfectă” pentru a putea lua laptele condensat. Odată apucat de urechiuşă o scutură bine de zici că acuma vrea s-o facă smântână iar pe urmă o prinde şi cu mâna stângă într-un ritual foarte meticulos de desfacere a acesteia în timp ce-şi şoptea că nu ş-o va ierta de o varsă pe el. Odată eliberat laptele, se pune să-l verse în ceaşca care era mult prea mare pentru a mai şi avea spuma subţire, degajată de tăria cafelei din aceasta. Bineînţeles că răbdarea i se epuizase din clipa în care realizase că avea cafea sub nas aşa că prin brusca vărsare a laptelui un strop de cafea evadează din cană şi murdăreşte şervetul de sub ea. Stropul este perfect absorbit şi astfel distribuit într-o pată fusiformă pe o jumătate de talpă a cafelei. Următoarele în ritualul de pregătire a cafelei erau cele două plicuri a câte 2g de zahăr alb. Acestea sunt pe urmă apucate de un capăt de-odată şi scuturate la fel de frenetic precum doza de lapte. Odată satisfăcut de tasarea zahărului în jumătăţile inferioare a plicurilor se pune de rupe instantaneu capetele apucate şi parcă din aceeaşi mişcare le şi goleşte în cafea. Împătură plicurile goale ca pe nişte rufe proaspăt spălate şi le înghesuie în dozatorul de lapte, care mai apoi este plasat exact unde a fost găsit. E nebun, e un geniu dement în aceste clipe. Buzele îi tremură în timp ce mirosul cafelei îi provoacă un răspuns pavlovian de salivare intensă. Ochii îi sunt larg-căscaţi pe conţinutul cafelei de parcă nu-i vine să creadă că ajuns şi la această clipă şi de parcă ştie de gustul afrodiziac al cafelei de urmează să-i excite fiecare papilă gustativă. Toată ziua a aşteptat acest moment. Este pe cale să explodeze dacă nu adulmecă din cafea şi totuşi, ceva îl opreşte. Ochii îi sunt aţintiţi telefonului acuma, care se zbate în mod silenţios să-i atragă atenţia asupra unui apel. Bricheta de pe acesta e pe cale să cadă când el îşi îndreaptă toată concertarea pe determinarea apelantului. Odată realizat că e în interes de serviciu un milion de scenarii îi trec prin cap ca răspuns la „oare ce-o mai fi acuma?!” rostit în şoaptă, suficient de încet pentru ca muzica să nu permită nici celui mai apropiat suflet să audă asta. Infinit de leneşă îi este mişcarea mâinii care apucă telefonul şi-l duce la urechea stângă. Răspunsul e total deplasat pentru ora asta:
- Andrei!
- Salut! Mihai. Am nevoie de opinia ta cu privire la e-mail-ul ce l-ai citit de-o oră. Am văzut confirmarea de citire dar nu am nici un răspuns de la tine.
- Ce răspuns mai era de dat, Mihaie; când e gata ţi-l trimit şi gata. Sper că nu te aşteptai acuma să mă găseşti la birou, stresat pe tema asta.
- În cazul tău nimic nu m-ar fi surprins. Bine, atunci o lăsăm pe mâine.
- Desigur, până la prânz le ai în inbox. Te salut!
- Mulţumesc şi scuze de deranj. Pa.

„Am să înnebunesc cu ocazia asta! Cât de sătul pot să fiu de faptul că toţi ştiu să ceară toate lucrurile să fie gata pe ieri?!”. Lasă telefonul jos care e pe cale să se trântească de masă. Zgomotul produs este acoperit de oftatul bleg al său, care acum apucă linguriţa de inox de pe farfuria ceştii fără ca el să fie măcar atent la ce face. Odată întoarsă privirea către cafea îşi găseşte reflexia de pe linguriţă. Faţa lui lunguiaţă era şi mai lungă, expunându-i barba rară, de-o săptămână nerasă. Cearcănele îi erau de un cafeniu de un deget sub ochi. Era mult prea evident că e obosit. Se opreşte puţin şi se analizează spunându-şi că părul îi stă inexplicabil, uşor amuzat de cele gândite. Totul era la fel, ca de obicei, ca în oricare zi, nimic deosebit pentru el, nimic ce merita atenţie din punctul lui de vedere. Atâta timp cât e cu cafeaua în faţă era intangibil, irezistibil şi total nepăsător. La un moment dat aruncă linguriţa în ceaşcă şi iarăşi ia telefonul în mână. Agenda lui afurisită trebuia completată pe a doua zi cu un nouă sarcină. Odată deschisă rămâne stupefiat că e vineri, 4.iunie.2010... „Deci încă o sâmbătă dusă pe apa Sâmbetei, ehehe, asta-i bună...” După o serie de operaţii mult prea complicate pentru a le mai gândii, care oricum vin de la sine, noua înregistrare a agendei este salvată pe ziua următoare, iar acuma mâna dreaptă ridică cana cu cafea şi o duce la buze, de-odată ce mâna stângă aşează telefonul şi ochii i se închid ducându-l într-un tărâm al ignoranţei momentane. „iarăşi am uitat s-o amestec...”

Versurile îi sunt cunoscute, adoră melodia pentru că-i aduce aminte de ceea ce a trecut şi de ceea ce nu avea să i se mai întâmple niciodată. „O relaţie aiurea pe viaţă!” era motto-ul ei de după fostul. Revine din instantaneea transă şi îl zăreşte din nou. Era gâbit la aceeaşi masă, prima de la intrare. O masă pătrată, de lemn masiv, puternic băiţuită îi sprijinea veşnica cafea, telefonul şi imensa scrumieră care ascundea de după ea pachetul de Parliament şi bricheta de un roz hazliu. Se încumetă să nu-l mai judece realizând că probabil avuse iarăşi o săptămână groaznică la lucru şi că totuşi a ajuns cu atât mai devreme decât ea la întâlnire. Cu inima tulburată deja de prezenţa lui precum şi de muzica din surdină se îndreaptă uşor înspre el, încercând parcă să-l surprindă. Poate şi reuşea dacă podeaua de piatră cubică din granit nu i-ar fi amplificat atât de tare zgomotul tocurilor ce le purtase. După nici doi paşi înspre el deja era la jumătatea drumului când văzuse că scrumiera conţinea un pachet de ţigări ilizibil de mototolit. „Totuşi cât de devreme a ajuns?! Sper că nu a fumat atâta într-o jumătate de oră că-l strâng de gât!” În secunda în care ei i-a luat să facă aceşti doi paşi el îşi întoarce privirea şi o zăreşte... privirea i se luminează şi începe să se trezească un zâmbet pe buzele lui. „Jur că-l iubesc pentru momentele în care face asta...”